Despre mine

Varianta scurtă

Numele meu este Pavel Cristian, iar la ora actuală (decembrie 2016) sunt:

  • Psiholog sub supervizare în Consiliere Psihologică Cognitiv-Comportamentală în cadrul Asociației și Psihoterapii Cognitiv-Comportamentale din România și înregistrat la Colegiul Psihologilor din România
  • Am absolvit Masteratul de Consiliere și Intervenție Psihologică în Dezvoltarea Umană la Facultatea de Psihologie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca
  • Am publicat un articol științific pe tema „Creșterea well-beingului prin intervenție de time management”, pe care-l poți citi de aici  (paginile 21-29 în pdf)
  • Trainer acreditat de către Autoritatea Națională de Calificări
    • Lucrez ca și trainer la o firmă de consultanță și dezvoltare organizațională
    • Am lucrat 2 ani ca voluntar într-un ONG unde am susținut workshop-uri/traininguri/tabere pe teme precum: dezvoltare socio-emoțională, training și învățare eficientă
  • Scriu pe acest blog și postez video-uri despre psihologie și cum ne poate ajuta ea pe acest canal
  • Am dezvoltat un curs online de management al timpului bazat pe un studiu științific aici

Prin acest blog vreau să împart cu tine experiența mea personală, ca te ajut să-ți depășești toate problemele pe care le ai cu frica acum.

De ce vreau să fac asta?

Am avut mari probleme legate de frică de-a lungul vieții, ajungând cu ea chiar în sfera patologică, astfel că la 15 ani sufeream de tulburarea anxio-fobică. (inclusiv atacuri de panică)

Lucrurile nu au fost atât de simple deoarece am urmat cateva luni un tratament medicamentos asistat de ședințe de psihoterapie.

Acestea se întâmplau prin 2007, în timp ce începeam liceul iar prin octombrie 2008 făceam rapel pe stâncă în Cheile Buții.

 

rapel - Cheile butii

 

și rafting pe Jiu.

 

rafting - Jiu

 

Experiențele acestea m-au stors de energie și de puteri, dar cum fierul trebuie să ardă ore-n șir să devină sabie, ele mi-au oferit o grămadă de cunoștințe dobândite pe propria piele despre înțelegerea și gestiunea anxietății și a fricii.

Varianta elaborată

M-am născut în Aiud, județul Alba, în 1992. De mic am fost un copil fricos.

Îmi era frică de o sacoșă albă de plastic de la bunica. Aveam niște prieteni de familie care aveau un covor făcut dintr-o blană de viezure, nu călcam pe ea. Îmi era frică de cloca cu pui a bunicii, de câinii care lătrau pe stradă și nu puteam sta mai mult de cateva zile departe de părinți.

În clasa a doua, am fost cu niște vecini într-o tabără unde urma să stau o săptămână. După două zile, cu prima persoană dispusă să mă însoțească înapoi acasă eram la ai mei. Aceeași poveste se repeta și la bunici, nu puteam sta mai mult de câteva zile pentru că „plângeam după ai mei”.

Tot în clasa a doua simțeam niște dureri de burtă, numai dimineața și numai dacă mergeam la școală. Analizele medicale au confirmat că sunt sănătos, totuși, ele nu au verificat dacă nu sunt manifestări anxioase. Mi-am supărat părinții, ei crezând că eu încerc să evit mișelește școala, iar ca să nu-i mai supăr mi-am reprimat aceste senzații.

Următoarele semne au apărut prin clasa a 9-a. Îmi schimbasem puțin stilul de viață. Eram într-un liceu acum, nu într-o școală generală. Dacă în generală profesorii mă respectau pentru că participam cam la toate olimpiadele, acum eram un necunoscut, un om nou care trebuie să îți câștige reputația.

Am întâlnit și un profesor de matematică dur, care îmi era director și care avea o modalitate foarte dură, rece și directă de a relaționa cu elevii dar și cu profesorii.

Așa că observam că modalitățiile mele de a mă pregăti pentru școală pe care le foloseam adesea în generală (toceală) nu mai funcționau, nu mai dădeam randament.

Stresul creștea tot mai puternic în intensitate și ceea ce simțeam în clasa a 2-a revenise, doar că la altă scală, mult mai intensă:

– nu puteam sta în clasă, trebuia să ies afară, în spațiu deschis

– simțeam o tensiune în corp

– palmele îmi transpirau

– începeam să tremur

– simțeam că îmi vine să fac pe mine

– inima îmi bătea foarte tare

– simțeam ca și cum gâtul mi se strânge și îmi vine să vomit

Toate acestea, când mergeam la școală, de obicei la prima oră. Îl sunam pe taicămeu să vină după mine să mă ducă acasă. O dată, de două ori, a 3-a oară m-a dus la medicul de familie. Pe hol îmi era teamă să nu îmi găsească cine știe ce boală gravă și să trebuiască să umblu în spitale, dar mai ales, îmi era frică să nu mor.

După consult, mi-a recomandat o vizită la psihiatrie. Iar după ce mi s-a făcut un EEG, analize la sânge, la inimă și consult la psihiatru – lucrurile erau clare – aveam tulburări de anxietate și atacuri de panică.

Trebuia să urmez un tratament medicamentos (xanax și altele) iar la început câte două ședințe pe săptămâna la psihoterapeut.

Nu am mai mers 2 săptămâni la școală. Au fost printre cele mai grele momente din viața mea. Simțeam tot timpul frică și tensiune.

Mă trezeam noaptea speriat, inima îmi bătea tare, eram transpirat și obosit, dar îmi sprijineam perna de perete și așteptam să-mi vină somnul.

Nu puteam sta într-un loc, nu puteam face mai nimic, nu mă puteam concentra. Tot timpul simțeam o teamă intensă, chiar în camera mea, stând chiar la biroul la care scriu acum aceste rânduri.

Timpul trecea încetul cu încetul. Ședințele de psihoterapie mă ajutau, de fiecare dată când ieșeam de acolo zâmbeam, dar, datorită unor aglomerări de la clinică nu am reușit să beneficiez de un număr suficient de ședințe și a trebuit să mă descurc singur.

Nu e ca și cu alte boli, în care dacă iei medicament te simți bine. Aici gândurile erau problema, ele generau anxietatea, multe și inconștiente, nu prea există „pastila magică” pentru „gânduri iraționale”. Era nevoie să ies din zona de confort. Pentru mine orice era o ieșire din zona de confort, inclusiv mersul până la magazin să cumpăr pâine.

Apoi a venit provocarea „mare”: am început să merg din nou la școală, încetul cu încetul.

După câteva luni eram relativ normal. Doar că orice lucru nou pe care-l făceam (gen – mers cu taicămeu în parcul de mașini să ne uităm de o mașină nouă) îmi genera stări puternice de anxietate.

Ceva trebuia făcut. Nu se mai putea.

Mi-am zis că nu mai accept una ca asta. Trebuie să rezolv problema, o dată pentru totdeauna.

Frustrarea de a rămâne în acea stare, depășea frustrarea pe care o puteam simți încercând să o înlătur.

Nu îmi doream decât un singur lucru: să fiu un om normal, la fel ca majoritatea celorlalți de vârsta mea. Atât!

Așa că am început să caut pe net despre dezvoltare personală.

Câteva luni mai târziu, am dat peste un bootcamp pe tema încrederii în sine organizat de Pera Novacovici. Simțeam că este exact ceea ce-mi trebuie mie.

Am făcut rost de adresa lui de messenger, am vorbit și i-am povestit problema. El mi-a spus „fă asta și nu o să mai ai niciodată probleme cu frica!”

L-am crezut, deși, îmi era și acum foarte frică.

Am fost la el în bootcamp care a fost experiența cea mai intensă din viața mea. Tot timpul, tot timpul, îmi era frică.

Starea mea emoțională fluctua între „frică redusă” și „aproape de panică”, inclusiv atac de panică.

Mi-era greu și să vorbesc, să mă prezint în fața oameniilor, de frică. Gâtul mă strângea și îmi era teamă să nu îmi vină să vomit.

Pera, știind că aveam o condiție mai specială, m-a pus în barcă alături de Peter Gropșian, coordonatorul pe partea de evenimente outdoor al bootcampului. Care a fost empatic în fiecare moment și m-a susținut inclusiv prin privire din momentul în care am îmbrăcat neoprenul până când m-am dat jos din barcă.

Apoi, a doua zi, la rapel. Am avut un atac de panică în timp ce eram pe margine la stâncă (care trebuie să recunosc că nu era extrem de înaltă) și îmbrăcam hamul.

Atunci i-am spus lui Pera:  „am stări anxioase foarte puternice, mi-e frică să nu leșin pe coardă, oare să merg mai departe?”

El mi-a răspuns „tu alegi, faci cum crezi, dar ești bine, vorbești, o să fie bine, o să vezi că poți”.

Așa că atunci m-am „abandonat sorții”: am zis că ce va fi, va fi, dar nu mai suportam să trăiesc cu frica asta diabolică, trebuia să o înving, oricare ar fi prețul.

Așa că am ajuns pe coardă, încurajat de cei din jur, nu am pățit nimic. Totul dispăruse. Eram doar eu, coarda și stânca. Nu mai aveam timp să mă gândesc la altceva, nu mai aveam timp de gândit. Eram acolo în moment, m-am urcat pe coardă, acum trebuia să cobor.

Când am coborât, a fost momentul în care am renăscut (vezi poza). Am știut că de acum înainte nu mai există limite. Că orice se poate dacă îți dorești foarte mult și dacă-ți asumi riscurile.

Am plâns. Nu mai știam de ce, de fericire că am reușit? de faptul că nu mai simțeam tensiunea?

Dar un lucru a fost clar – în sinea mea acum am înțeles că totul e posibil și că limitele există preponderent doar în mintea noastră.

Am mai mers la încă vreo 4 bootcamp-uri care îmi aduceau un plus de schimbare pozitivă cu fiecare participare.

Lupta mea nu se terminase aici, tot simțeam frică, uneori destul de intensă, dar acum știam că SE POATE.

În clasa a 10-a, am organizat un revelion unde au venit aproximativ 35 de persoane, localul l-am închiriat de la un necunoscut cu ajutorul unui prieten cu aproximativ 1 săptămână înainte de revelion.

Tot în clasa a 10-a am ieșit cu o fată pe care am plăcut-o doar la început, dar îmi era frică să ies cu fete, mi-era frică să nu mă acapareze emoțiile și să vomit acolo, dar continuam să ies pentru a mă desensibiliza. (stai liniștit, nu am vomitat niciodată la o întâlnire, dar și dacă vomitam ce? Era o experiență din care învățam ceva.)

În clasa a 11-a, am ținut un discurs în față la aproximativ 300 de persoane, în calitate de reprezentant din partea claselor a 11-a, la festivitatea de absolvire a colegilor mai mari cu 1 an decât mine. Înainte de a ține discursul cu vreo 30 de minute, aveam emoții puternice, eram într-o clasă cu mai mulți colegi dar a trebuit să ies, simțeam că mi se strânge gâtul de la emoții și îmi venea să vomit. Am alergat tușind la baie, m-am spălat pe față și mi-am spus în oglindă „Cristi, poți”. Discursul s-a derulat foarte bine, fără probleme.

La BAC n-am avut emoții dereglate, l-am trecut cu bine. La facultate prima sesiune s-a desfășurat la fel, fără probleme, la fel și a doua. Am avut și prezentări de ținut, una chiar în față la aproximativ 70 de persoane.

Am avut emoții? Bineînțeles. Doar că acum erau normale, în limite normale, nu mai erau disfuncționale.

În timpul primei sesiuni, iarna, am cunoscut pe net o fată. Era 12 noaptea și -15 grade celsius afară. M-am îmbrăcat pe furiș să nu-i trezesc pe ai mei, am sărit în mașina tatălui meu, am condus 30 de km noaptea și m-am întâlnit cu ea.

Am avut emoții? Bineînțeles, doar că acum erau în limite normale, controlabile.

În cadrul facultății am fost implicat în multe acțiuni de voluntariat unde am fost expus la situații de vorbit în public de la audiențe de 10 persoane până la 100+. Mi-a fost ușor? Bineînțeles că nu, dar cu fiecare expunere și cu fiecare confruntare a temerilor deveneam tot mai sigur pe mine și pe capacitățile mele de a-mi regla frica.

Ca și încheiere, frica nu e ceva rău în sine, ea are scopul de a ne proteja. Ea devine ceva rău când e disfuncțională și când te oprește să faci ceea ce îți dorești.

Acest lucru face diferența dintre o frica sănătoasă și una patologică, cea patologică e irațională și îți îngrădește libertatea.

Trei lecții mari pe care vreau să le împart cu tine, acum că ai citit un mic rezumat al vieții mele de până acum:

  1. Frica cea mai mare e întotdeauna înainte de a face ceva și nu în timp ce faci. Are intensitatea maximă cu o clipă înainte de a o confrunta și nu în  timp ce o confrunți. Deci, nu-ți fie teamă că nu o să faci față, ea moare treptat cu primul pas în care o învingi.
  2. Frica moare învingând-o. Acționând. Nu trebuie neaparat să faci nebunii, e ok să o iei treptat, să te desensibilizezi treptat.
  3. Realitatea e subiectivă, nu obiectivă. Ea există doar în mintea ta. Modul în care vezi tu lucrurile, mai corect, semnificația care o atribui, va determina în mare măsura ceea ce simți. Vrei emoții controlabile? Imaginează-ți situații controlabile.

Nu spun că acum sunt superman și nu mai am nevoie de nimic sau nu mai am absolut nicio problemă cu frica. Încă mai am frici la care lucrez, pe care trebuie să le înving treptat.

Călătoria continuă, evoluția e un drum, nu o destinație.

Vreau să învăț împreună cu tine cum să depășim frica disfuncțională și să te ajut și pe tine să o faci.

Îți urez putere și încredere!

Cristi Pavel

P.S. Acesta este un blog personal, cu păreri personale și nu un cabinet psihologic. Rolul acestuia este pur informativ. Pentru orice fel de probleme, recomand în primul rând consultul la un cabinet psihologic.

Aboneaza-te prin mail

si primesti ghidul gratuit - Cum controlezi orice frica intensa sau emotii puternice - 3 metode prin care sa reduci din senzatiile neplacute:

 

 

28 thoughts on “Despre mine

Spune-ti parerea